A fi părinte, este necesar să te pui în față și să susții acceptarea, sa îmbrățișezi cumpătarea, să dăruiești și sa primești, să iubești familia, să conții momentele de așa da și așa nu.

A fi părinte este, de departe, conținutul celui mai lung episod fără sfârșit…

Povestea noastră este plina de iubire, în ea găsești simplitate, încredere, curaj, deznădejde, temeri, cumpătare. Știm că fiecare dintre noi, în spate leagă o istorie de viață și o trăim funcție de percepțiile pe care le dobândim pe parcursul vieții.

Fiecare poveste e diferită, cu ale ei ingrediente care leagă sau destramă, care te încearcă, care te aduc la emoții inexplicabile și care, în final…duc la acceptare.

M-a urmărit întotdeauna pragmatismul, cred în Dumnezeu, dar nu mă duc la biserică, spun rugăciuni copiilor, dar nu mă închin la icoane mereu, am în suflet ceva aparte și cer câteodată de nevoie, alteori de bucurie. Dar de cele mai multe ori, cerem la nevoie.

Greșesc, cu siguranță zilnic, dar de cele mai multe ori împăcată că am făcut în dreptul meu ce este mai bine și corect. E percepția mea.

Sunt la a doua căsnicie, după un mariaj aș spune lung, 13 ani. Primul copil mi l-am dorit enorm, a venit greu, cu multe încercări, o sarcină extrauterină înainte, urmată apoi de câțiva ani de pauză, de încercare, apoi a venit bebe, dar cu internări la 14 săptămâni, 20, 22, 27, 32, și cu încredere la 38, și 3 zile am născut.
A urmat divorțul și…povestea continuă, schimbare radicală de oraș, job, provocări, rugăciuni, casă, masă, totul singură.
Întâmplător, mi-am cunoscut soțul actual.

Multă iubire, familie recompusă. Eu nu mai aveam 28 de ani, am 39.

Nu mi-am mai dorit copii, eram ferm convinsă că ne ajung. Amândoi am susținut acest punct de vedere până, pur și simplu, am zis că ne dorim rodul iubirii noastre. De data asta, nu mi-au trebuit 3 ani, au fost 3 luni și, puiul a venit. Toate bune și frumoase pana la 18 săptămâni când mi s-a spus că îl pierd dacă nu fac cerclaj. Că riscul să nasc prematur e foarte mare.
Am fost foarte sinceră cu doctorul, plângând, i-am spus ca nu sunt pregătită să nasc un copil prematur. A intervenit partea aia pragmatică și vorbea cu mine. Ziceam că nu pot, că am 40 de ani mâine-poimâine și nu vreau așa ceva. Pentru doctor, eram un kpi, pe de o parte, pe de alta, el era cumva și cu sufletul și a zis:

„ce facem…omorâm un pui sănătos?” Cu lacrimi am zi nu, eu fac ce stă în puterea mea…dar repetam în gând și ziceam…nu sunt pregătită.

Am urmat toate căile medicale recomandate, cerclaj, iar anestezii, internare. Apoi stat în pat, frustrări. Copilul mare cu nevoile lui, atenție scăzută pentru el și nu credeam că mi se va întâmpla inevitabilul. Știind riscul mare și la prima sarcina, cumva nu credeam ca mi se poate întâmpla.

Numărăm săptămânile, 23, 24, 25…citisem că la 26, riscul dacă naști este sa supraviețuiască. Evident citeam multe…îmi pusesem target 31 săptămâni și orice s-ar fi întâmplat, era salvată situația.

La 28 săptămâni mi s-au rupt apele și…plângeam și plângeam și ziceam că nu cred. Că nu sunt pregătită. Internare, injecții, orice oră în plus, era aur. A mai stat 24 de ore și atât.

M-am trezit dimineață, am făcut un duș scurt și la pat…m-am ridicat după o oră și a urmat sunetul alarmei….
În 5 minute am fost operată.

A primit scor apgar ff bun, 8/9. Mi s-a explicat că a încercat să plângă și asta era un semn de vitalitate.
Să fac o paranteză….m am dus la spitalul privat unde eram urmărită și mi s-a comunicat că este prematuritate de gradul 3 și nu-și asumă, doar dacă insist eu, dar va trebui să vând casa la cât voi avea de stat.

Evident, nu constientizam în fracțiunea aia de secundă și îmi recomanda cu căldură să merg la maternitate. Zis și făcut.
S-a născut puiul meu de om cu greutatea de 1350 grame.

A doua zi după operație m-au dus în scaun să-l văd. Eram șocată, pentru cei din jur era casa copiilor salvați, pentru mine era șoc. Când l-am văzut la nas cu oxigen, dădea cu mânuțele că îl deranja, slab, mic, am intrebat: ” ăștia se fac oameni?” Evident mi s-a spus că da.

A urmat recuperarea mea, apoi am început zilnic să merg la pui. Din 3 în 3 ore. Aveam lapte pentru 10 bebeluși. În dorința mea de a face bine, am întrebat, pot să dau și la alți bebelusi care nu au lapte matern? Mi s-a spus că nu e voie. Am înțeles.

8 săptămâni am făcut asta zilnic.

Pentru ca să-mi păstrez calmul, cumpătarea, rugăciunea, am lucrat pe patul de spital, intrat în ședințe, făceam ce făceam zi de zi acasă. Îmi ocupam mintea, mă încărcam cu pozitivism. E greu sa ții un om în spital, care toată viata lui a fost angrenat în muncă, în societate, vesel, sociabil, implicat ca și părinte. Sa privească un pui cum creste milimetru cu milimetru și sa te bucuri la fiecare 20 de grame puse. Se prabușea spitalul când brusc vedeai afișat pe aparat cu 60 de grame în minus.

Veneai în camera și calculai iar, scriam cu exactitate în agenda, parca totul devenea o matematică. Era o lume aparate, o experienta și o trăire pe care numai cine o trăiește înțelege.
Erau seri cand asistentele alergau în secție și încercau sa salveze viața unui pui la fel de mic și, finalul era trist. Particiam la strigătele de durere ale mamei de disperare că și a pierdut sufletelul.

Erau seri când citeam povești puiucului, îi puneam muzica și câteodată dacă nu se auzea muzica, mă întrebau asistentele, de ce e nu se mai aude muzica, azi nu ne încânți? Scriam mereu în jurnal, fiecare gest, fiecare pas pe care îl percepeam eu ca fiind progres sau regres. Medicul avea o singură replică….când trebuia să naști? Ei…atunci va fi de plecat acasă. Dar, dar…un prematur nu vine numai cu dorința de supraviețuire, el vine și cu un milion de întrebări și cu un milion de probleme, diferite față de un copil născut la termen.

Vorbeam cu el din 3 in 3 ore, îl rugam, îl priveam. Privitul era forma de a-l tine în brațe. De foarte

puține ori ni l-au dat să-l ținem la piept. O singură asistentă era deschisă și ne zicea…”vedeți cât arată aparatul că are oxigen? 100%”. Pentru că-și simte mama, pentru mine acea asistentă a facut diferența, îi așteptăm tura ca să ni-l dea iar la pieptul mamei.

Bipăitul aparatelor era ceva normal în secție, dar pentru noi era teroare. Ne uitam mereu în jur, al cui aparat cheamă asistenta.
Pe parcursul celor 8 săptămâni am trecut prin toate emoțiile, frivolitatea era cea mai înaltă frecvență pe care o aveam.

Ne bucuram când o mămică trecea în secția bebelusilor mai mari. Adică la copii nou născuți la termen și acolo înseamnă mai multa liniște. E ca și cum ai construit un imperiu la roșu și acuma urmează să-l finisezi. După ce mânca o zi, doua din biberon, nu mai primea prin gavaj, însemna că lucrurile se așază.
Prematurii sunt niște copii puternici, dar nu este suficient și nu la toți greul se termina odată cu trecerea în noua secție.

Începe o nouă etapă, cu temerile ei, tăcerile ei, acceptările ei, greutățile ei.
Am aflat la controlul de o lună de la nastere că nu e ok la ochișori.

Alt șoc, mai intens, am plâns până m-am prăbușit în brațele soțului. De la șoc, de unde aveam lapte pentru toată secția, nu am mai avut 60 ml spre seară să hranesc puiul.

O altă acceptare pe care trebuia să o îmbrățișez era că va fi hrănit cu lapte praf. Evident, nu e primul și nici ultimul…dar când primul copil nu a avut nici biberon în casă și când știi atâtea lucruri despre beneficiile laptelui matern, e foarte greu să mai treci încă peste un hop.

Am apelat la ceaiuri, pastile, consultanți…nimic nu m-a ajutat, doar speranța si convingerea să stimuleze copilul sânul era ultima varianta, până atunci scoteam măcar de o masă și, profunda acceptare că am făcut tot ce mi-a stat în putere, conștiință.

A doua zi după veste, plecat în alt oraș cu ambulanța, injecții la ambii ochi și speranța că 70% din cazuri se vindecă.
Doctorița mi-a zis: „lăsați-mă să nu dorm eu noaptea, nu dvs și să nu mă apuc să citesc diverse informații.” Degeaba, cum să nu citești. Înțelesesem gravitatea situației și eram legumă. Mămicile încercau să mă încurajeze, auzeam…”lasă, o sa fie bine”. Uram să aud ceva, uram să aud…”cum ești”? M-am retras în scris și rugăciune. După o săptămână…șoc..nici un efect injecțiile. A doua zi operat cu laser.

Nu mâncam, nu puteam, vroiam acasă.
Ni s-au dat speranțe după operație…dar după o altă săptămână ni s-a comunicat că un ochisor e bine, atât cât se poate sa fie bine și celalalt necesită intervenție în străinătate.

Alt șoc. Iar străinătatea nu înseamnă miere, brate deschise, chiar și cu bani. Eram un număr, alt copil prematur cu probleme. Ungaria nu mai lua cazuri, nu mai răspundea la telefon. Timpul trecea. Am ajuns după o lună la două clinici din două țări diferite…dar era prea târziu.

Și șocurile nu s-au terminat aici…am venit cu el acasă, în final, la 2600 grame și…eu m-am ambiționat să-l alăptez. Totul decurgea ca la carte, într-o săptămână îl avusesem 100% la sân…dar observasem niște nereguli de câteva zile și tot sunam medicii, mergeam să-l vadă…dar păream eu cea obosită. Ca să-mi facă într-o dimineață o apnee, convulsie, nu știu cum să-i zic, s-a învinețit tot după ce a mâncat la 10 minute, a dat ochii peste cap, flectat mâinile în sus și câteva secunde nu știam pe cine să sun primul, soțul sau ambulanța. În acele momente Dumnezeu te hrănește cu lingurița și-ți dă putere, am sunat urgențele, au venit în 5 minute, între timp copilul după vreo 40 secunde de la apnee își revenise și a țipat foarte tare. Ca și cum atunci ar fi trebuit să se nască. Cam acela ar fi fost termenul de 39 săptămâni. Așa am vrut să-l percep eu.
Iar spital, internare…nu-i găseau ce are, cât pe ce să plec cu diagnostic de aprindere de plămâni. E o altă poveste asta, prin ce am trecut. M-au transferat înapoi la maternitate unde a fost supravegheat 4 zile. Mi s-a comunicat că l-am supra obosit la san și să-i dau cu sticla lapte praf. Matern nu puteam scoate. A trebuit să mă împac cu ideea că asta e, va manca lapte praf. Nu mai aveam forță, am mai încercat, dar nu mai vroia el să se atașeze.
Și drumul nu se termina aici…chinuit cu refluxul silentios ff mult, 7 luni. Suntem pe calea bună acum.
Azi e ziua prematurilor, băiețelul meu peste doua zile va face 8 luni.

Iau lucrurile așa cum vin, învăț să le dau sens zilnic, să ne bucurăm în fiecare zi. Este un scumpel, o minune creată din foarte multă iubire.

Am scris multe detalii, pentru că, o sa revin la ideea, nu este suficient să supraviețuiască un pui de om, adus pe lume, ci contează tot ansamblul evenimentelor, stărilor prin care treci. Acest copil

are nevoie de părinți, de frați, dacă îi are, are nevoie de societate, până la urma va rămâne al nostru, dar societatea beneficiază de viața și creșterea lui. E foarte important să rămâi întreg la cap.

Învață-mă să zbor, e călătoria unui nou drum. E un destin pe care îl alegi, dar împărțirea destinului nu îți aparține. Te alegi cu o felie ce ți-a fost distribuită, te uiți la ea, te uiți în oglindă și te întrebi cum vei reuși. Zbori doar cu iubire. Cu multă iubire. Ea este ingredientul care alimentează rabdarea, bună înțelegere, care îți dă putere. Ea îți răspunde la întrebările de ce noi? De ce Rusia și Ucraina rămâne mică, fiecare luptând pentru pace și nădejde, pentru credință și steaua de pe cer.

Odată tu, odată noi, odată tu îmi dai putere, odată eu îți dau zborul, e un dans pe care îl învățăm printre mulțimea de asistente ce fojgaie în jurul nostru, împărțim timpul și stăm cu ochii pe aparate. Ne învață că zborul ia forme diferite.

Mama de prematur