În fața prematurității suntem, într-adevăr, cu toții egali.
Dispar funcțiile, titlurile, diferențele, orgoliile. Rămâne doar omul. Părintele. Frica. Speranța.
Prematuritatea ne obligă să privim în ochi cea mai mare teamă a omului: moartea.
Și, în același timp, ne arată cea mai profundă formă de iubire.
O iubire care trece prin toate anotimpurile — ierni geroase și veri toride — doar pentru a ajunge la spital cu câțiva mililitri de lapte matern, pentru câteva minute lângă incubator, pentru o atingere timidă prin hubloul de plastic sau pentru o rugăciune rostită în gând.
Toți trăim aceeași spaimă:
că dacă plecăm o clipă de lângă incubator, copilul nostru ar putea pierde lupta cu viața.
Toți întrebăm, cu voce tremurată: „Va fi bine?”
Și aproape întotdeauna primim același răspuns sincer și dureros: „Nu știm…”
Aceeași nesiguranță.
Aceeași neputință.
Dar și aceeași bucurie uriașă când, într-o zi, respiră singur.
În terapie intensivă învățăm să ne rugăm cu cea mai pură iubire posibilă.
Ne punem speranța și în mâinile cadrelor medicale, și în Dumnezeu.
Privim fragilitatea în forma ei absolută și înțelegem cât de subțire este firul dintre viață și moarte.
Le numărăm coastele. Vânătăile. Urmele branulelor și ale sutelor de înțepături.
Tresărim la fiecare alarmă a monitoarelor și învățăm să citim saturațiile ca pe niște răspunsuri despre viitor.
Le umezim buzele cu ser și glucoză și așteptăm, uneori ore întregi, pentru câteva grame în plus sau pentru încă un mililitru de lapte tolerat.
Și plecăm acasă cu copii care poartă cicatrici vizibile și invizibile.
Cu frici care rămân în noi mult timp după externare.
Cu o parte din suflet rămasă pentru totdeauna lângă incubator.
Este incredibil cum niște ființe atât de mici și fragile nu se luptă doar cu viața, ci uneori chiar cu moartea.
Iar noi, odată cu ei, învățăm nu doar rugăciunea, ci și recunoștința.
Pentru fiecare progres.
Pentru fiecare respirație fără aparate.
Pentru fiecare mililitru.
Pentru fiecare zi câștigată.
Un carusel de emoții din care se nasc cele mai mari iubiri.
De fiecare dată când primesc mărturia unei mame sau a unei familii, retraiesc povestea lor cu multă emoție și empatie.
Iar „Joc epic” de A.T. Branca surprinde tocmai această lume greu de explicat în cuvinte: povestea unei mame care naște prematur, dar și fragilitatea, puterea, curajul și transformarea profundă prin care trece o familie atunci când iubirea este pusă față în față cu limita dintre viață și moarte.” Diana Gamulescu – fondatoarea Asociatiei Prematurilor
Cartea poate fi achizitionata de aici: https://www.librariaeikon.ro/poezie/2159-joc-epic-nascut-inainte-de-vreme.html
