Ne doream foarte mult un copil. Timp de doi ani am tot încercat să rămân însărcinată și… în sfârșit s-a întâmplat miracolul pe care mi-l doream de atât de mult timp. De la începutul sarcinii până la naștere, trăiești poate cea mai frumoasă și totodată dificilă perioadă din viața ta. Este o călătorie minunată, cu multe emoții, cu multe așteptări, cu multe planuri de viitor, cu multă, extrem de multă bucurie. Totodată, este o călătorie care scoate la suprafață întrebări, temeri legate de sarcină și despre naștere, despre cum vei fi tu ca mamă, despre cum ți se va schimba viața după naștere, despre multe lucruri la care nu te-ai gândit vreodată până atunci. Este o experiență care vine cu emoții puternice, schimbări de dispoziție și trăiri intense. Te pune față în față cu obiceiurile tale și tipuri noi de decizii pe care trebuie să le iei și te surprinde cu preferințe la care nu te-ai fi gândit. Într-un cuvânt, te provoacă. Te provoacă zi de zi. Dar e un drum la capătul căruia te vezi fericită, ținând un copil sănătos în brațe. Si asta dă sens acestei călătorii. Mult sens…
Dar, ce se întâmplă atunci când, brusc și neașteptat, nimic din ce ai construit, nimic din tot ce ai visat nu mai are sens? Ce se întâmplă atunci când, din motive independente de tine, copilul tău s-a născut prematur?
Lucrez cu mamele de prematuri de circa 4 ani, 4 ani în care am încercat să fac tot ce se poate să le ușurez suferința. Nu este ușor și probabil că nici nu este posibil să exprimi tot ce simți în acele momente, dar vreau să îți împărtășesc câteva dintre lucrurile pe care le-am auzit de la aceste mămici de-a lungul timpului.
Dialogul interior al unei mame care nu mai vede luminița de la capătul tunelului sună, de cele mai multe ori, cam așa:
- „Simt că îmi pierd mințile!”
- „Viața mea s-a terminat.”
- „Nu poate fi adevărat.”
- „Este un vis urât. Vreau să mă trezesc.”
- „Nimeni nu înțelege ce simt.”
- „Aș vrea să dispar.”
- „Ce am făcut să merit asta?”
- „Dacă moare, vreau să mor și eu.”
- „Fără el, viața mea nu are sens.”
- „Nu voi mai râde niciodată.”
- „Nu accept să nu fie bine.”
- „E mai puternic decât mine. Va lupta pentru amândoi.”
- „Sunt distrusă.”
- „Nu vreau să trăiesc fără el.”
- „Viața e nedreaptă.”
- „Vreau să îl țin în brațe.”
- „E un coșmar.”
- „Sunt îngrozită.”
- „Mi-e greu să accept.”
- „Oare se va face bine?”
- „Nu îl pot vedea așa. Mă îngrozește cât de mic e.”
Personal,am experimentat multe dintre aceste stări si știu cum se simt. Și știu că persistența acestor gânduri, emoții, sentimente… duc la o stare de anxietate crescută și crează o dificultate de relaționare între mamă și bebeluș. Acest lucru, implicit, duce la scăderea receptivității materne.
Ce spun specialiștii?
De-a lungul sarcinii, mamele sunt implicate în procesul de dezvoltare al copilului lor, sunt entuziasmate și preocupate de mișcările fătului și de evoluția lui. Iar aceste preocupări sunt momente importante pentru fundamentarea viitoarei relații și a atașamentului mamei față de copil.
Psihologi recunoscuți, precum Winnicott, au studiat temeinic acest subiect. Concluziile acestora spun că o întrerupere bruscă a gravidității și schimbările pe care le implică trecerea de la naștere așteptată și pregătită… la nașterea prematură este un eveniment traumatizant pentru mamă; un eveniment neașteptat și urgent care devine treptat un agent generator de anxietate și teamă față de supraviețuirea copilului.
Având în vedere că rareori putem fi pregătiți pentru astfel de întorsături ale situației, unii autori nu vorbesc doar despre copiii prematuri ci și despre părinții prematuri.
Literatura de specialitate vorbește mult despre impactul emoțional foarte puternic asupra mamei și a familiilor implicate. Trauma apare ca răspuns la o experiență care depășește abilitatea minții umane de a asimila sau de a se acomoda la experiențe care depășesc sfera normalului. Pur și simplu, noi nu putem înțelege ce ni se întâmplă. Nu avem scheme mentale de prelucrare a unor astfel de experiențe emoționale și le percepem ca fiind incoerente, fără scenariu.
Printre dificultățile cu care părinții prematuri se confruntă frecvent se găsește și acceptarea faptului că nu își pot îngriji singuri copiii, ceea ce duce la creșterea anxietății. Această stare este accentuată de mediul din terapie intensivă, în care trebuie să stea bebelușii prematuri imediat după naștere, mediu care este un factor major de stress pentru părinți.
Dacă după o naștere la termen, părinții așteaptă să ajungă cât mai repede acasă cu copilul, în cazul nașterii premature, această așteptare este dureros înlocuită cu spitalizarea prelungită și incertitudinea legată de evoluția bebelușului.
Un alt factor generator de stres vine din faptul că un copil prematur are dificultăți majore în a-și păstra homeostazia (capacitatea de autoreglare a organismului) și este nevoie de personal medical care să intervină pentru a obține o stare fizică acceptabilă. Interacțiunea dintre mamă și copilul prematur este de multe ori restricționată și marcată de diverse constrângeri, care vin din partea cadrelor medicale, sub semnul precauțiilor și indicațiilor recomandate.
Expunerea la un mediu foarte tehnic în NICU (Neonatal Intensive Care Unit), îi sperie pe părinți și îi împiedică de multe ori să stabilească o conectare profundă cu copilul lor. Astfel, părinții, în special mama, pot experimenta un mix de trăiri, emoții și stări.
- Senzația de teamă și anxietate;
- Sentimente de vinovăție;
- Instabilitate emoțională;
- Sentimente de neputință;
- Tulburări de somn și de alimentație.
O parte dintre aceste simptome sunt normale după orice naștere. Datorită modificărilor hormonale asociate nașterii, poate să apară o ușoară instabilitate fizică și emoțională. Însă, dacă dereglările hormonale persistă mai mult de două săptămâni sau se acutizează, este nevoie să fie contactat un psiholog sau un psihoterapeut.
Impactul spitalizării
De-a lungul timpului, în cadrul cercetărilor, au fost comparate cazurile copiilor prematuri spitalizați pentru mai mult de 35 de zile cu cele ale prematurilor externați în decursul a 17 zile, fiind identificate diferențe serioase în ceea ce privește comportamentele părinților și modul în care aceștia se raportează la copil din punct de vedere al atașamentului.
Dacă în cazul copiilor externați în 17 zile de la naștere, comportamentul relațional al copilului și echilibrul emoțional al mamei s-au stabilizat imediat după externare, în cazul copiilor îndelung spitalizați, după externare, recuperarea relației mamă-copil s-a prelungit în funcție de cât de lungă a fost perioada petrecută în spital. Interpretările acestor rezultate ne confirmă că separarea prelungită cauzată de prematuritate acționează negativ asupra comportamentului matern.
Însă, este important să reținem că suportul familiei, comunicarea empatică și comunitatea de sprijin reduc mult anxietatea mamelor, pentru că le ajută să descarce emoțiile accumulate. De asemenea, există tehnici terapeutice pe care noi psihologii le folosim în lucrul cu aceste mame.
După toată experiența prematurității, pot să spun că sunt recunscătoare ca am avut suport in acesata experienta și îmi doresc ca prin munca mea să ajut cât mai multe mame să treacă cu bine peste această provocare a vieții.
Psiholog și Parenting Coach
Leave A Comment