Stim ca in spatele fiecarui #ErouInMiniatura se ascunde un parinte puternic.

  1. Care este povestea voastra?

Povestea noastră a început cu un ea și un el cu vise mărețe. Soarta a făcut să nu ne căutăm prea mult și ne-a întâlnit destul de devreme. În mare parte, lucrurile s-au desfășurat după schema clasică. După ce am întemeiat o familie cu acte în regulă, la doi ani distanță am început să cochetăm cu idea de-a o mări. După acest punct, evenimentele nu s-au mai desfășurat conform planurilor noastre. De fapt, de aici încolo toate s-au dat cu susul în jos.

Primul copil s-a lăsat rugat până să apară. Iar după ce a făcut-o, nu ne-a lăsat să ne bucurăm prea mult de veste. De pe la 2 luni și jumătate de sarcină au început să apară problemele. În urma unei hemoragii foarte puternice, am rămas cu un hematom localizat între placentă și peretele uterin. Din fericire, dimensiunile lui au rămas pe loc în timp ce fătul se dezvolta, dar am simțit mereu sabia deasupra capului: nașterea prematură. Citisem undeva că dacă reușim să rezistăm până la 28 de săptămâni, copilul va fi bine. Speranțele ne-au fost înjumătățite când am primit părerea medicului:

“În România, șanse reale de supraviețuire  sunt după 32 de săptămâni!”

Fiecare săptămână era o victorie și pe măsură ce înaintam, prindeam și mai multă încredere. După ce am împlinit 32 de săptămâni de sarcină, deja prinsesem aripi. Și tot așa până în săptămâna a 38-a, când Dumnezeu a dat să se nască un copil perfect sănătos. Doar în momentul acela mi-am dat voie să plâng pentru toate fricile din sarcină.

Viața de proaspeți părinți ne-a prins în vâltoarea ei, încât la 11 luni ale bebelușului nostru, abia ne-am dat seama că urmează să devenim părinți pentru a doua oară. De data acesta, fără să fi aruncat vreo dorință sau vreo rugăminte în Univers. Sarcina avea deja 7-8 săptămâni când am luat noi act de existența ei. După șocul inițial și sentimente de vinovăție față de primul copil, ușor, ușor a venit și bucuria. Dar și teama că la 9 luni după o operație de cezariană cu complicații, corpul meu nu era pregătit să susțină dezvoltarea noii vieții. Și într-adevăr, problemele au început să apară de prin luna a 5-a, prin a 7-a nu s-a mai putut fără injecții cu anticoagulant în burtă, iar la 38 de săptămâni a trebuit să grăbim nașterea. După operația de cezariană, aveam să aflăm că peretele uterin era deja foarte subțire și pe cale să se rupă.

Chiar dacă noi eram căliți și trecuți prin niște probleme în timpul sarcinii, nu ne-am așteptat la ce a urmat după naștere. Bebelușa noastră a fost declarată prematură și avea și o infecție la stomac, lucru care îi făcea grea adaptarea. Din acest motiv, a fost ținută la Terapie Intensivă timp de 5 zile, plus altele 2 la lampă din cauza icterului. Cu totul, am stat în spital 10 zile, timp în care am trecut prin tot felul de sentimente și stări sufletești: disperare, speranță, confuzie, furie, vinovăție, rușine, dor de copilul de acasă, invidie față de mamele care aveau bebelușii lângă ele și puteau să părăsească spitalul la câteva zile de la naștere.

  1. Cum te-a schimbat prematuritatea?

“Mi-ai pus o întrebare grea la care nu am răspuns”, vorba unui personaj dintr-o poveste pentru copii. Cred că în primul rând m-a făcut mai conștientă de fragilitatea noastră, dar și de puterea care se ascunde în noi. Și m primit o mare doză de încredere în propriile forțe. Adică, nu ai cum să spui “nu pot” tu, ditamai omul, când vezi un copil atât de mic cum luptă pentru viața lui. Și recunosc că acest lucru l-am învățat în special de la un coleg de salon al fiică-mii, care nu era ținut pe masa caldă așa cum era ea, ci într-un incubator..

  1. Ce ai schimba in jurul tau (sau in sistem) daca ai putea?

Sunt o persoană otimistă de felul meu, însă sistemul acesta este atât de viciat și încorsetat în propriile-i stângăcii, încât nu știu ce s-ar mai putea schimba. Speranțele mele se îndreaptă spre generațiile care vin din spate și care vor avea curajul să se sustragă și să se ridice împotriva practicilor actuale. Iar pentru acest lucru cred că este nevoie de un minim de educație civică pe bune (nu așa cum am făcut noi la școală), de creșterea nivelului de educație în general, de conștientizarea puterii lui ÎMPREUNĂ, de susținerea comunității. Nu îmi amintesc prea multe din perioada comunismului, dar mi se pare că suferim încă de individualismul din timpul acestui regim (se descurcă fiecare cum poate) și nu avem curajul să ne apărăm principiile. Iar dacă ni-l facem, murim aproape singuri pe baricade..

  1. Cum te-a inspirat copilul/ cum te-au inspirat copiii tai? Ce lectii ai invatat de la ei?

Copiii mi-au predat niște lecții foarte importante despre curaj, curiozitate și încredere. Simt că în tot timpul acesta petrecut alături de ei am avut parte de un restart, de o reîntoarcere la mine. Știu că sună a clișeu, însă un copil te obligă să încetinești ritmul. Iar în momentul acela se face spațiu și liniște pentru tine, ceea ce ești, ceea ce își dorești și ceea ce poți cu adevărat.

  1. Cum si cand ai revenit la activitatea profesionala? S-au produs schimbari? Ce faceati inainte?

Aici trebuie să spun de la început că înainte să îl am, spuneam că eu mă voi întoarce la serviciu în momentul în care copilul va împlini 3 luni. Gândul acesta a dispărut complet încă din perioada sarcinii, însă din cauza nevoilor financiare, la primul copil am optat pentru concediul de 11 luni. Decizia a devenit mai ușor de îndurat, pentru că știindu-mă însărcinată cu cea mica, în 6 luni aveam să revin lângă el.

La momentul acela lucram într-un hypermarket, unde responsabilitățile zilnice nu prea îți lasă timp pentru familie și viața personală. Așa că, decizia de a rămâne acasă pentru următorii doi ani după naștere, a fost mai ușoară. Este adevărat că și situația financiară a familiei se mai schimbase puțin, iar celelalte planuri nu ne mai erau afectate. Apoi a venit o nouă schimbare benefică din acest punct de vedere, cel financiar, iar acest lucru m-a făcut să mă gândesc serios la următorul pas: acela de a renunța la jobul meu (care devenisem de mult timp o corvoadă pentru mine), de a rămâne alături de copii și de a crește împreună cu ei.

  1. Cum ati facut trecerea de la jobul de birou, la propriul business? De ce pe acest drum? Ce va inspira si motiveaza? Unde si cum te gasim?

Așa cum ziceam, cu puțin noroc, pentru mine lucrurile s-au așezat în timp. Atunci când nu am mai avut constrângerea financiară (de ea încă se ocupă soțul meu) și am realizat că oricum ajunsesem într-o înfundătură din punct de vedere profesional la jobul actual, mi-a fost mult mai ușor să îmi dau seama ce îmi doresc să fac mai departe. Pentru familia mea, în primul rând, și apoi pentru mine. Nu am plecat cu un plan bine stabilit la drum, pentru că așa mi-e felul. Dar inspirată de copii și de provocările pe care mi le puneau în brațe zilnic, de cărțile de parenting și dezvoltare personală pe care îmi plăcea să le citesc, am început din ce în ce mai mult să mă gândesc la prima mea pasiune, psihologia. Acest lucru se întâmpla când eram la jumătatea primului an de concediu de creștere a fetiței mele.

De acolo, am tot urmărit acest fir în funcție de cât îmi permiteau și copiii. Era nevoie să îmi reiau studiile. Eu terminasem Psihopedagogia Specială, dar acest lucru nu mă ajuta prea mult. Am decis să aștept până când copiii se vor mai desprinde puțin de mine și am început să îmi întrețin această pasiune  prin deschiderea unui blog. Care îmi poartă și numele, www.denisamanica.ro.

Din postura mea de profan, neinstruit încă în domeniu, pe blog împărtășesc din provocările și conștientizările mele din viața de mămică și nu numai. Iar începând cu această toamnă, mi-am trecut pasiunea la următorul nivel, am început și niște cursuri de formare de bază în psihoterapie. Vom vedea ce va urma după acești doi ani de școală. Momentan am o idee în ce direcție vreau să mă dezvolt, inspirată tot de realitatea familiei mele, dar este un teren pe care aș vrea să îl explorez. Ca să parafrazez pe unul dintre psihoterapeuții formatori de la cursuri: îmi dau timp. Și voi continua și cu bloggingul, pentru că este o activitate care îmi aduce satisfacție și împlinire, un mod prin care pot deocamdată să manifest o schimbare în jurul meu.

  1. Cum este sa fii antreprenor feminin in Romania?

Eu nu mă consider un antreprenor încă, mai am până acolo. Dar din ceea ce văd eu în jurul meu, nu este o misiune ușoară. Nu există sprijin din partea instituțiilor statului, a societății, a comunității. Să fii antreprenor în România, mi se pare că implică multe resurse personale, de orice fel.

  1. Ce planuri de viitor ai?

Greu de spus. La sfârșitul celor doi ani de formare în psihoterapie, intenționez să îmi deschid un cabinet. Este o meserie, cea de psihoterapeut, pe care cred eu că aș putea-o practica și care acum mă face să topăi de bucurie și entuziasm. Și îmi doresc foarte mult să găsesc o modalitate să o îmbin cu cealaltă pasiune, scrisul.

  1. Cum va implicati in schimbarea destinelor bebelusilor prematuri din Romania?

Deși experiența noastră cu prematuritatea nu a fost una dintre cele mai marcante, abia vara trecută am avut curajul să scormonesc în cutia cu amintiri. Cam după 3 ani și jumătate. Și mă bucur foarte mult că v-am descoperit pe voi, Asociația Prematurilor, care faceți atât de multe lucruri pentru schimbarea destinelor acestor copilași. Eu anul acesta am început să mă implic propriu-zis prin direcționarea celor 2% din impozitul pe venit al soțului meu și prin donarea zilei mele de naștere. În rest, îmi propun să vă susțin cât mai mult cauza, atât online, pe blog, în comunitatea blogului, dar și offline.

  1. Spune-ne primul cuvant care-ti vine in minte cand spui: prematuritate

Miracol!