După reuniunea de lucru privind „Sănătatea mamei și a nou-născutului – schimbă viitorul Europei” de la Bruxelles, am vizitat o secție de neonatologie, cu sprijinul partenerilor de la Fundația Europeană pentru îngrijirea copiilor nou-născuți (EFCNI). În primul rând, au răspuns foarte prompt acestei rugăminți, deși aceasta venea cu doar o zi înainte de a-i vizita. Le-am multumit mult pentru acest lucru.

Așadar, împreună cu Livia Naghi, ne-am urcat în taxi și am ajuns în fața marelui Centre Hospitalier Universitaire Saint-Pierre. Era imens.

Am intrat și am dat cu nasul de o recepție unde m-a îndrumat politicos o doamnă către secția de neontaologie. Mă așteptam să văd vânzoleală și agitație ca într-un mare spital universitar, să văd cum stă lumea pe la uși agitată și îngândurată, cu doctori care merg apăsat și grăbit. Nimic. Pustiu. Liniște.

Așa că am avut timp să mă uit pe pereți, pe jos, peste tot, în timp ce mă îndreptam către liftul care avea să mă ducă la secția de neonatologie. Am avut senzația că am nimerit într-o școală și copiii erau în clase, la ore. Exact acesta era sentimentul, pentru că erau culori calde și pastelate peste tot, fără iz și miros de spital, fără nimic din ce mă așteptam să fie.

Gata. Apăs pe buton și aștept. Ei bine, era un interfon și, după ce m-am prezentat și am spus ce e cu mine acolo, mi s-a deschis și am ajuns într-un hol plin de dulapuri și băncuțe. Am crezut că e garderoba medicilor. Mai târziu am aflat că e a părinților.

Adică vin acolo, își lasă hainele, plasele sau lucrurile care nu le sunt de folos și intră la pitici. Da, exact, asa pur și simplu. Când vor. Și stau cât pot. Tocmai ce intrase, imediat după mine, un tătic. Era relaxat cumva, dar parcă nerăbdător să ajungă. După atitudine, am crezut inițial că e medic. Că prea se simțea în elementul său și nimeni nu-l întreba o vorbă sau unde merge.

Așa. Vine o doamnă doctor care ma întâmpină zâmbitoare, mă invită la ea în cabinet ca să-mi las geaca și geanta și primesc un halat. Întreb de papuci de unică folosință și îmi spune că nu este nevoie pentru că nu intrăm în saloane. Hm… „păi și de ce am venit, atunci?”, mă întreb. Abia când a început turul secției am înțeles că avea dreptate. Nu aveam nevoie de papuci.

Ei, îmi ridic privirea și mă simțeam familiar. Îmi aducea cu Marie Curie, secția de terapie intensivă condusă de minunatul dr. Cîrstoveanu. O să scriu odată și despre dumnealui. Mă fascinează.

Secția este construită concentric, în mijloc este salonul de monitorizare, iar de jur împrejur sunt saloane cu câte o stație care cuprinde un incubator și aparatura, un dulap de medicamente care avea dubla deschidere (de pe hol ca să nu deranjeze bebelușul sau mămica, dar și din salon), un lavoir, 2 fotolii de Kangaroo Care și „doar” o canapea extensibilă. Bine, vă spun din câte am reușit să văd din ușă, pentru că erau obloanele trase  și doar cât am dibuit prin întuneric.

Adică bebelușii stăteau mai mult în întuneric zi/noapte. Ca să imite cât mai fidel mediul intrauterin. Ah… și nu vă mai spun câtă liniște. Nici „musca” nu se auzea. Înaintam uimită către fiecare rezervă și doamna doctor îmi explica în șoaptă ce și cum.

Inițial am crezut că sunt doar eu cu ea și prematurii și ca restul sunt prin pauză sau pe la un curs ceva. Dar tot mergând, am ajuns în mijlocul unde era centru/salonul de monitorizare, care era împărțit de asistente care urmăreau continuu, continuu pe monitoare ce se întâmplă cu fiecare bebeluș, pentru că acele monitoare sunt conectate cu fiecare stație de terapie neonatală, dar și de medicii care stăteau la o masă și scriau, citeau, se consultau (cred). Totul în liniște deplină. Ca la examen, când te ferești să faci gălăgie deși ai cam avea ceva de întrebat.

Am rămas uimită de atmosferă, dotări, atenția la detaliu, culori, pereții căptușiți pe exterior ca să izoleze fonic, accesul liber al părinților, de recipientele cu soluție de sterilizare  aflată  pe exterior în dreptul fiecărei uși ale rezervelor, de sprinklerele aflate din metru în metru (eram la doar câteva zile după tragedia de la Colectiv și mă uitam instinctiv să văd ce soluții de stingere exista în caz de incendiu).

Ajungem aproape în dreptul cabinetului ei, de unde plecasem, și văd o cameră cu un living (un birou cu un laptop, 2 canalele cu o măsuță de cafea între ele, o cafetieră, un cuptor cu microunde, o mică bibliotecă) și m-am bucurat să văd așa un spațiu în mijlocul terapiei. Evident că eram convinsă că este spațiul de odihnă, pauză, pentru medici. Ei bine, nu.

Era camera destinată exclusiv părinților. A părinților care stau mult pe acolo și au de dat un mail, de încălzit ceva, sau pur și simplu de vorbit cu soțul/soția despre ale lor. Wow! Mi s-a părut… the ultimate.

Aș vrea să  le mulțumesc pentru bunăvoință și pentru că au făcut această vizită posibilă, doamnelor: Nicole Thiele și Silke Mader de la EFCNI, Marie Tackoen – șef secție neonatologie a Spitalului Universitar Saint-Pierer și Ann Marchand de la Organizația de Părinți cu prematuri din Bruxelles.

Nu vă mai povestesc nimic. Imaginile vorbesc de la sine…

Ps: mi-a plăcut tare că pe fiecare ușă a rezervei era trecut numele fiecărui micuț luptător.

Diana Gămulescu