Povestea noastră incepe pe data de 25 noiembrie undeva in jurul orelor 22:30, cand mi s-au rupt membranele, la doar 28 de săptămâni de sarcina, fara niciun risc de nastere prematura!

Am ajuns de urgență la Maternitatea Polizu unde totul a decurs perfect si la ora 00:03 venise deja pe lume prin cezariana fără niciun fel de complicatii minunea noastra.

Am văzut-o doar o secundă infasata in bratele asistentei! Avea un caput cat o lamaie, foarte inchis la culoare, nu am putut sa o tin in brate, sa o ating…

De dimineață, doamna doctor imi spune ca starea fetitei este stabila, are doar 900 de grame si este intubata pentru ca nu poate respira singurica si o voi putea vedea cand ma voi putea ridica din pat.

La ora 12 am fost tranferata de la terapie intensivă pe sectie. Nimeni nu imi spunea nimic de copil si nu ma duceau sa il vad. Ora de vizita era la 14:30, am plecat nerabdatoare spunandu-mi ca o voi găsi plina de fire si tuburi si nu trebuie sa ma sperii.

Am ajuns acolo, langa incubatorul ei si a început cosmarul!

Fetita mea avea doar o branula si un tub, dar nu m-am așteptat niciodata sa fie atat de mica si fragila si aproape tot corpull ei era vanat.

Nimeni nu imi spunea ca pruncul meu este bine, nimeni nu imi dădea nicio speranță, nu stiam absolut nimic de prematuritate, mi se spunea doar ca prematurii sunt imprevizibili si niciodată nu se stie ce vor aduce următoarele 5 minute.

Au urmat zile de cosmar in care doar plangeam si ma rugam pentru viata copilei mele!

Prima urma de speranță a aparut dupa 7 zile cand doamna doctor mi-a spus ca luptatoarea mea a câștigat prima ei lupta si nu mai este intubata, respira cu mascuta, au urmat alte 8 zile in care starea ei era in continuare stabila, tolera formula de lapte dar vine o veste grea: la ecografia transfontanelara facuta la nastere, a aparut o modificare care s-a mentinut si distanta de o săptămână, nu mi s-a spus cu exactitate ce anume si nici ce urmari poate avea.

Dupa 8 zile de masca de oxigen a început sa respire singurica, a început sa ia in greutate, fara alte complicatii. Am inceput atunci sa prind curaj, curaj dat de ea pentru ca pe zi ce trece starea ei se imbunatatea!

Dupa 32 de zile, pe 27 decembrie, am câștigat inca o lupta, am parasit TINN si a fost transferata pe sectia de prematuri, unde ne vedeam din 3 in 3 ore si o puteam in sfârșit atinge, atatea emoții si atatea lacrimi!

In continuare ecografia noastra transfontanelara nu ieșea bine si mi s-a spus diagnosticul, holoprozencefalie! Dupa cateva cautari pe internet a început din nou cosmarul, urmarile acestei afecțiuni fiind groaznice, in putine cuvine, un copil cu handicap mental.

Totul s-a naruit, toate victoriile noastre parca nu mai aveau sens.

A urmat totusi o alta victorie, copila nu mai are nevoie de gavaj si se poate hrani singurica, la distanta de alte cateva zile o alta victorie, nu mai are nevoie de oxigen si parasim incubatorul, in sfarsit dupa 7 săptămâni o pot tine la piept, lucru la care visam de cand am aflat ca sunt însărcinată.

Pe 21 ianuarie dupa fix 8 săptămâni de la nastere parasim maternitatea cu 2300 de grame, parasim maternitatea cu un diagnostic crunt si o lista infinita de controale.

Dupa cateva zile de tihna acasa, incepem programarile, din nou ecografia transfontanelara unde se confirma diagnosticul, consultul la neurolog, care nu este multumit de ecografie si doreste un RMN, apare prima urma de speranta, așteptăm cu sufletult la gura, intre timp apar alte victorii, inimioara e bine, la fel si ochisorii, ne impiedicam de o raceala si doua episoade de enterocolita la doar o luna distanță unul de celălalt.

In data de 5 mai avem parte de cea mai mare victorie, RMN-ul infirma diagnosticul de holoprozencefalie si ne confirma o atrofie cerebrala usoara, care in cel mai rau caz poate cauza doar ceva intarzieri in achiziții.

Incepem kinetoterapia care ne aduce victie dupa victorie, controalele periodice la neurolog ne aduc doar vesti bune, toate achizițiile noastre sunt in parametrii varstei corectate.

Acum la un an distanță ne uitam in urma la primul nostru scutecel care era cat palma si ne amintim de fiecare victorie in parte.

Fiecare zi ce trece ne sterge amintirea lacrimilor varsate, temerile si durerea care atunci erau insuportabile.

Privim cu încredere catre viitor, cu mândrie catre trecut stiind ca noua nimic nu ne poate sta in cale, stiind ca pentru noi nu exista obstacol imposibil de trecut.

Aceasta este povestea Andreei si a mamei ei susținute necondiționat de tata.