Povestea noastră începe în 2023, cand în urma mai multor complicații pe parcursul sarcinii, s-a născut prin cezariana de urgență, micuța noastră Maria Miruna.

La doar 25 de săptămâni și 6 zile, cu 900grame și cu șanse rezervate din partea cadrelor medicale, dar cu toate șansele de la Dumnezeu, ceea ce a fost de ajuns.

Au urmat zile grele, desi e puțin spus…de la faptul ca micuța minune avea nevoie de susținerea aparatelor pentru a respira, pana la infinitele întrebări adresate cadrelor medicale și același veșnic răspuns „Deocamdată, e stabilă!”.

Voiam mai mult, voiam sa ma asigure cineva ca va fi bine! Lupta, lupta în fiecare zi și se prindea cu toate puterile de viata pe care Dumnezeu a pus-o în ea! Și a reușit! După 10 zile intubata, când medicul a venit sa ma anunțe ca trece doar la măscuța de oxigen și ca o detubeaza…nu există descriere. Am simțit cum Dumnezeu îmi răspunde tuturor rugăciunilor și îmi arată din nou ca minunile există!

Au urmat încă 5 săptămâni de vizite în terapia intensivă, cu lăpticul proaspăt muls pentru minunea care cu fiecare zi era tot mai bine! Mulțumim lui Dumnezeu, nu am avut alte complicații pe perioada șederii în spital, doar faptul ca avea de crescut și de „învățat” sa facă tot ceea ce alți bebeluși născuți la termen fac.

Cu o săptămână înainte sa fie adusă lângă mine în salon, am început sa o hrănesc cu sticluța, pana atunci fiind alimentata prin sondă. Încet și cu multe emoții a învățat sa suga din biberon și când a fost pregătită, a sosit și ziua cea mare.

Știam dinainte cu câteva zile ca mi-o vor aduce, însă momentul întâlnirii a fost ceva divin, Dumnezeiesc. Desi o mai ținusem în brațe și pana atunci, la vizite și am atins-o și mângâiat-o de multe ori, momentul când am simțit ca e în întregime a mea, ca nu o mai împart cu aparatele și incubatorul care pana atunci ii fusese „casă, mama, brațe, căldură”, am simțit ca-mi iau zborul la propriu.

Și asa, după încă o săptămână petrecuta în salon, unde am ținut-o mai mult în brațe decât în pătuțul ei, s-a obișnuit cu noul mediu, a luat în greutate și a venit în sfârșit ziua când am plecat acasă.

Pe 22 februarie, o zi de iarna, cu un soare cald ce parcă pentru noi a fost trimis în întâmpinare. Acasă ne-am acomodat destul de repede. Nimic nu mai conta atâta timp cât ea era bine.

Asta e o poveste pe laaaarg a unei minuni luptătoare și dovada vie a faptului ca da, minunile exista. Categoric cu ajutorul cadrelor medicale, prin mâinile cărora tot Dumnezeu lucrează și cărora vreau sa le mulțumesc pentru devotamentul, compasiunea și grija pusa în tot ceea ce au făcut pentru noi!

Toate acestea s-au petrecut la Spitalul Județean Tg. Mureș, secția de terapie intensiva si neonatologie.

Credință, dorință, putere, curaj și răbdare tuturor încercați de o asemenea poveste!

„Când Dumnezeu a vrut să facă ceva mai mare decât el, a lăsat o viață pe jumătate să iasă dintr-o mamă.

Și a pus un pariu cu viața:

Cine câștigă acum?

Iubirea sau curajul?

Nu a pierdut.

Au câștigat-o amândouă.

Și copilasul acela mă întreabă acum:

Mami, când am venit pe lume, eu eram mic-mic?

Erai cel mai mic copil din lume, minune.”

Cu drag, o mămică de învingătoare!