Sunt mamă de prematur, mama unui super erou.

Totul a început în aprilie 2021, 25 aprilie mai exact, moment când pe testul de sarcină au aparut cele 2 liniuțe.

Locuind în Anglia, primul control a fost la 12 săptămâni, tot atunci și prima ecografie. Prima oara când am văzut omulețul ce creștea în burtica mea.

Săptămâni la rând eram convinsă că e fetiță, deja începusem să mă gândesc la nume. În săptămâna 17 am fost la control și mi-au spus că e băiețel. Parcă nu voiam să cred, instinctul meu îmi spunea că e fetiță, deși toată viața m-am văzut mamă de băiat.

În săptămâna 20 mi s-a confirmat că e băiat și am fost cea mai fericită. Sarcina decurgea normal, nu aveam niciun risc, bebelușul era perfect sănătos, creștea și se dezvolta normal. Dar viața nu e întotdeauna roz și te dă peste cap.

Deși mergeam la controale regulate, în săptămâna 29 cu fix 2 zile înainte să nasc am început să am contracții. Fiind prima sarcina, am crezut că sunt contracții false, am luat un analgezic și au trecut. A doua zi dimineață, mai exact pe 20 octombrie au început contracțiile…erau rare, la interval de o ora, o ora jumătate și țineau fix câteva secunde. Am reușit să dorm câteva ore bune. Spre seară contracțiile au devenit tot mai dese și mai puternice așa că am hotărât că cel mai bine e să ajung la spital.

În timp ce îmi așteptam rândul am simțit cum mi s-a rupt apa. Pe la 21:30 când m-au controlat mi-au spus ca am membranele rupte și că în noaptea aceea urmează să nasc.

Am avut un șoc. Habar nu aveam ce înseamnă prematuritatea.

Mi-au administrat o perfuzie cu steroizi pentru întărirea plămânilor bebelușului, iar ulterior m-au mutat în sala de naștere.

Eram speriată, ma gândeam ce am făcut rău de s-a ajuns aici. În mintea mea era doar dacă bebelușul meu va supraviețui.

În noaptea de 21 octombrie 2021 la 01:17, a venit pe lume micul meu erou Philip Christian la doar 29 de săptămâni și 6 zile.

Am născut natural iar el a avut 1370g. L-am auzit plângând iar imediat mi l-au pus în brațe în timp ce tati tăia cordonul ombilical.

Era atât de mic, încât aveam impresia că îl scap.

Mereu o să am în  minte ochișorii și buzițele lui minuscule.

Preț de câteva minute cât l-am avut în brațe, simțeam că în camera respectivă sunt doar eu cu el. Eu și minunea mea mică.

Dupa ce l-au luat de la mine din brațe l-au transferat la terapie intensivă. Fiind atât de mic și fragil a avut nevoie de oxigen.

După 2 ore am mers și l-am văzut. Era atât de mic, stătea pe burtă, într-un pătuț acoperit, mai exact într-un incubator. Avea o gramadă de fire pe el, branule și un tub gastroesofagian. Când l-am atins, avea cea mai fină piele din lume, era atât de micuț că îmi era frică să nu îl rănesc.

Nu m-au lăsat să îl scot din incubator, dar am stat și l-am privit și nu-mi venea să cred cât este de perfect. Abia atunci m-am lovit de realitate și încercam să înțeleg ce înseamnă prematuritatea și cu ce „se mănâncă”.

Zilele treceau iar el creștea pe zi ce trece. Practic vedeam cum decurge tot trimestrul 3 de sarcină, doar că în afara uterului.

Deși lucrurile decurgeau din ce în ce mai bine, în ziua 36 de spitalizare puiul meu vomita tot lăpticul pe care îl mânca, nu mai reușea să iși reglaze temperatura corpului (deja scăpase de incubator și avea pătuțul lui) iar nivelul de oxigen din sânge era la limită.

Au fost cele mai grele momente din viața mea pentru că habar nu aveam cum pot să îl ajut. După un control mai amănunțit am fost anunțată de asistenta lui că urmează să i se facă o transfuzie de sânge. M-am panicat. Nu știam că transfuziile de sânge sunt comune la bebelușii prematuri. 4h a durat transfuzia. Avea două branule, câte una în fiecare mânuță. Încă o dată îmi arăta cât de puternic era și eu eram și mai mândră că am un bebeluș campion.

Aveam momente când credeam că nu mai pot, parcă nu mai suportam fotoliul de lângă pătuțul lui. Voiam să plecăm acasă. Încet, încet a învățat să sugă.

Am reușit să îl pun la sân, dar fiind încă mic, sugea preț de câteva minute și apoi adormea. Eram fericită când îl puneam la sân pentru că scăpam de pompa. Deja nu o mai suportam. Era hrănit din 3 în 3 ore, însă erau zile când nu se trezea la ora mesei și eram nevoită să îl hranesc prin furtunașul pe care îl avea în nas și care îi ajungea direct în stomac.

Dupa 62 de zile de spitalizare și cu 2444g, cu fix 2 zile înainte de Crăciun am ajuns acasa. Și așa a început povestea noastră în trei. Eu, Andrei și Philip. De Andrei nu am zis nimic, dar el este cel mai minunat om de pe pământ, cel mai bun prieten al meu, logodnic, viitor soț și cel mai bun tătic pentru Philip.

Acum Philip are 1 an și 5 luni și deși încă e mic nici nu-ți dai seama că e un copil prematur. Are atât de multă energie, aleargă toată ziua prin casă și face numai năzbâtii.

Mămici, tătici ce vă aflați în terapie intensivă neonatală sau în oricare secție din NICU, să știți că aveți niște minuni și minunile astea sunt mult mai puternice decât ne putem noi imagina!

Raluca Mădălina R. – Mama lui Philip